Poate unii dintre voi o să mă judecaţi, nu-mi pasă. Ceea ce vreau să spun în acest articol este că a ieşit la iveală sentimentalistul de mine astă seară cand am revăzut pentru a 4a oară “Green Street Hooligans” şi apoi “Prison Break: The final break”. Nu ştiu dacă e din cauza faptului că a murit personajul cel bun de fiecare dată (mă rog, Petey era bun în sensul că el conducea GSE) sau pentru că povestea era foarte captivantă ori că melodiile pur şi simplu te făceau să regreţi moartea personajului. Să nu credeţi acum că am bocit la aceste filme, deşi băieţii mai plâng câteodată, nu-i aşa? 
Doar că mi-a părut foarte rău să văd că totul se termină într-un mod mai tragic.
Acum vă las să ascultaţi melodia pe care Petey este omorât de către liderul galeriei lui Milwall, Tommy Hatcher…
Later Edit: Tocmai ce am terminat de vizionat Forrest Gump. Şi acest film a fost foarte emoţionant. “Să fii idiot nu-i o cutie cu ciocolată”.